A trecut deja o saptamana de cand am intrat in Postul Nasterii Domnului. Va ofer un eseu minunat despre Puterea Rugaciunii.
Va multumesc, Alexandra Hinda
Puterea
de vindecare a rugaciunii
Un eseu extraordinar scris de un laureat al Premiului Nobel
.
„Omul are
nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”– Dr. Alexis Carrel
Dincolo de descoperirile sale extraordinare din domeniul
medicinei pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg si biolog francez
Alexis Carrel a fost si un om profund religios.
De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care
credinţa, o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în
miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un
eseu devenit celebru. Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din
observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele
mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele
sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte,
experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în
şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.
Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a
scris despre rugăciune.
Introducere
Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară
intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât
către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe
Descartes şi-l părăsim pe Pascal.
În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa.
Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate
aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern
o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite
să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea
civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual
se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel
material.
Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale,
care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este
simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune.
Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu
poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o
înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea
lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă
până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul
rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea
sistematică a omului care se roagă.
Definiţia rugăciunii
În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului
către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere,
într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o
contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor
lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către
Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este
izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de
a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există –
înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre
noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o
stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este
de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de
natural, cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care
este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu
reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul, nu sunt suficiente atunci când e
vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai
înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.
Tehnica
rugăciunii. Cum să ne rugăm
Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la
misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum
şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au
iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui
Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu
sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental, care inspira teroarea şi
nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului;
I-a dat o înfăţişare. A făcut din El Tatăl Nostru, fratele nostru, Mântuitorul
nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi
sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde
către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu,
o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune, numai dacă ea este
în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea
făcută după metoda Sfântului La Salle, pleacă de la o consideraţie intelectuală
pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită
sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl
său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de
treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică
cu toată fiinţa noastră.
Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta
aspiraţie, către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple,
pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor
şi până la măreţia cântecului Gregorian, ce răsună sub bolţile catedralelor.
Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa
rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de
Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm
valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de
preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele
mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un
anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele
acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia
unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne
rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea,
că îndeplinirea datoriei este echivalentă
rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu
este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se
voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ”
A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile
vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.
Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un
nor imens, se deosebesc unele de altele, la fel cum se deosebesc între ele
personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două
teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime
legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu, pentru a obţine ceea ce ne este
necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau
obţinerea unui lucru, care poate fi dobândit prin propriul nostru efort.
Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la
marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că
oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa
ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai
înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor
lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I
îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în
ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl
privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”
Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele
sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună
atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.
Unde şi
cum să ne rugăm
Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în
automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem
ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre.
Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare
ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului, decât dacă acesta face
linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea
fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea
trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al
marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă
biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă,
condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici
costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul
oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile
către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi
liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i
copleşeşte civilizaţia noastră. Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul.
Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te
la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi
dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau
invocări mentale, îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul
va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă
în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
Efectele
rugăciunii
Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea
este făcută în mod corect. „Niciun om nu
s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea,
rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet,
barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc
efectele ei.
Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm
prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani.
Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu
depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi, rugăciunea este adesea
ineficientă, deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti,
mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În
sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul
la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil,
aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul
nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale
rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene.
Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod
exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care
se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul
că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De
exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în
continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi,
obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul
populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei
strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii.
Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe
pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.
Efectele
psihofiziologice
Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului
într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa
ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită
măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi
nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a
aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă
poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor, pe care le adresează lui
Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor
formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi
timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată, se
caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii,
printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate
arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o
dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în
rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.
Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa
ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande
cu o funcţionalitate normală. Ea
determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv.
S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede
adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi
orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa
intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu
încetul, se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o
mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor
prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea.
Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv
de bucurie. Liniştea generată de
rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.
Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită
morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a
activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea
generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită.
Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi,
când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa
comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă
până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi
morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intellectual, dobândit
prin ereditate şi prin educaţie. Această
legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din
ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care
se roagă corect este foarte redus.
Efectele
curative
În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia
oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.
În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi
astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinutem ca efect al cererilor
îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba
despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii
obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai
în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat
greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a
adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări.
Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi
lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi
osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere
puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi
leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a
proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost observată,
demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul
practicii lor medicale.
Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca
bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau
încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o
face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul
rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile
sunt mai puţin frecvente acum, decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta, pentru
că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea
odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit
ineficiente.
Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o
cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile
sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate.
Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului
din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce
într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în
surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea
acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul, că oricine cere
primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.
Semnificaţia
rugăciunii
În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi
om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul
sfinţeniei, la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l
înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm
rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi
de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă
natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în
toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul
rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii
noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu
capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o
clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în
lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În
decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă,
ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul
sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a
constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi
sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază,
de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi,
uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.
Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul
plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă, el trebuie să
se conformeze regulilor neschimbătoare, care depind de însăşi structura ei. Ne
asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate
fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De
exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale
unor intelectuali este tot atât de dăunătoare, ca şi degenerarea inteligenţei
şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care
nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor
ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că
dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral
şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei
antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita
vieţii.
În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate
între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei.
Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate –un sistem de morală
independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de
rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi –
credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această
importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa
omenească este capabilă.
Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol
atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea
asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al
ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul
cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot
indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de
mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate
trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a
respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din
trup, ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul
nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului.
Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi
într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare
celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără
daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material
şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor,
care le transcende pe toate –numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de
oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia
respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale
între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura
noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.
Concluzii
În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte
activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură
cu imensul mister al lumii spirituale. Prin
rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om.
Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să
considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul,
cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos
să te rogi, decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are
nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul
frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii, deplina
sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii, cere dezvoltarea integrală
a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi
spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să
iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie
să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.
sursa:http://e-dimineata.ro/puterea-de-vindecare-a-rugaciunii-un-eseu-extraordinar-scris-de-un-laureat-al-premiului-nobel/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu