Bună dimineața, prieteni dragi,
Un vis..., o intalnire cu un foarte bun prieten, in care mi-a povestit, tot ce a trăit El, intr-o viață anterioara.
Totul mi s-a părut deosebit, iar la trezire, am început sa scriu...tot ce mi-am amintit, cu multe detalii. Sper sa va placa, iar El sa fie împăcat sufletește, pentru ca i-am respectat dorința.
O noapte cu luna plina. O liniște sfâșietoare. Am adormit târziu, "hăt", după miezul nopții. Un vis, pe cat de neașteptat, pe atât de plin de farmec, de răscolitor.
Totul se petrecea cu multi ani in urma. Era in preajma anului 1800... O mare revoltă a început in Muntenia, Oltenia, Banat, Vâlcea si Gorj. Cete mici de luptători , urmăriți de potere, au fugit in muntii din zona Obarsia Lotrului . Făceam parte dintre ei. Aveam numai 20 de ani. Ne-am întâlnit acolo , oameni din toate zonele. Ne-am instalat in pădure, in tunele subterane, săpate câteva zile la rand. Cățărați in timpul zilei in copaci, urmăream ce se întâmpla in vale. Aveam deja mai bine de trei săptămâni, de când ne instalasem acolo. Intr-o zi, tipetele, pocnetele flintelor, plânsete de copii, bocete ... Văzând ce se întâmpla, cum plini de ura ii ucideau pe cei înstăriți, când s-au năpustit spre copii, lovind fara mila, am coborât cu toții in fuga, făcând zid in fata copiilor. Am luptat pana i-am pus pe fuga, pe rebelii cu mințile înfierbântate. O fetita, cu ochii verzi ca smaraldul, amenințată de unul dintre rebeli, plângând in hohote, in timp ce bruta, a lovit-o trântind-o la pământ. S-s repezit la ea, strângând-o de gât continuând amenintarile "te omor ca pe toți ai tai, pui de năpârcă". Nu am mai rezistat. M-am apropiat de el, lovindu-l puternic cu piciorul peste bărbie. S-a ridicat, a scos un cuțit si m-a atacat. Am reușit sa il lovesc de doua ori cu pumnul si încercând sa il dezarmez, l-am lovit peste mana cu cuțitul, cu o lovitura de picior. Arma i-a sărit din mana si l-a ucis. Fata speriata de sângele care a țâșnit din gâtul atacatorului ei, s-a ridicat, m-a cuprins in brațe implorându-ma sa fugim, sa nu vină potera. Am luat-o de mana si am fugit spre munte, cat puteam de tare. Am ajuns cu bine in tabără. Cu ochii plini de lacrimi m-a implorat sa nu o alung, sa fiu tatăl ei, că nu mai are pe nimeni. M-a impresionat si fara sa ma gândesc, i-am promis ca da, o sa rămână alaturi de mine toată viața. Zilele frumoase au trecut repede si toamna ploioasă a adus si vremea rece... Mi-era puțin teama de faptul ca sa nu se îmbolnăvească "Fericire", cum am hotărât sa o strig, ca nimeni sa nu realizeze ca e fiica boierului. Zile in sir am simțit lacrimile, tăindu-mi răsuflarea, gândindu-ma la ce m-am "înrolat", promitandu-i ca va rămâne lângă mine totdeauna si ma napadeau gandurile si simteam povara muntelui de responsabilități.
Am înțeles ca trebuie sa pregătesc pentru iarna un cuptor, o soba pentru a nu pati ceva, sa nu raceasca, sa nu i se întâmple ceva neplacut.
De când, îngrozită de amenințările unei brute, de când m-ai îmbrățișat de parcă m-ai așteptat de-o viață intreaga am vrut să rămâi pentru totdeauna lângă mine. Am vrut sa stiu daca si tu simțeai la fel-ii auzeam gandurile.
Iarna a trecut greu, dar căldura din subteran, din sufletul meu, cred ca i-a alungat toate supărările, a înlocuit pierderile celor dragi, cu mici momente de liniște si "fericire", motiv pentru care am numit-o, (nu rebotezat-o): "Fericire ". Așa au trecut doi ani, ani in care, eram in același timp si responsabil, dar si răscolit de trăiri, pline de iubire . Creștea sub ochii mei, nu as fi vrut sa o pierd vreodată, dar viața de multe ori e prea crunta. Atunci mi-aș fi dorit sa fii mereu doar Tu si nimeni altcineva. Nu aș fi vrut sa pleci niciodata... A venit primăvara, a nu stiu câta primăvară, de când era lângă mine. O iubeam, dar in acelaș timp, îmi respectam promisiunea de a creste lângă mine, cel ce i-a înlocuit familia pierduta.
Crescuse "Fericire" si era din ce in ce mai frumoasa. Intr-o seara de primăvara, cu o ceață deasă, ma întorceam din pădure cu o legătură de lemne pentru foc, cand, aud un strigat de disperare, "Lasa-ma in pace". Era Ea... Pentru un moment, mi-am pierdut cumpătul. Am alergat, spre locul de unde a venit strigatul. Fericire, era speriată, fiind alergată de cel ce ii sfâșiase cămașa.
Am ajuns in fața lui si fără sa regret, i-am retezat gâtul. Atunci când am venit in munți, așa am jurat pe lama cuțitului, ca cel ce face ceva mult prea grav, talharie, viol, moare ucis de lama acelui cuțit. Am fost un om dur, respectând iubirea necondiționată, așa cum am moștenit de la părinții mei, omorâți in răzmeriță, de potera. Așa am fugit eu in munți. A trecut o luna si ceva după întâmplarea pe care am spus-o.
Intr-o dimineața, frumoasa, cu soare, așa cum proceda de fiecare data, "Fericire", a venit, m-a rugat sa o las sa coboare pana acolo, unde cândva a fost casa lor, sa vadă daca părinții ei au parte de cruce, promițând ca se întoarce pana la prânz.
Era destul de puternica, refăcută psihic, consolata ca pierderea celor dragi este ireversibila. Am privit in urma Ei, pana când am pierdut-o din campul vizual. Pranzul a sosit cu o neliniște accentuata. Nu ma puteam împăca cu starea aceea. Am refuzat sa mănânc, fără a ști ceva despre ea. Nu se mai întâmplase o situație asemănătoare si am plecat răscolind toată zona in speranța ca voi afla ceva. Nici o noutate. Am continuat sa o caut, dar tot fără rezultat, vreme de peste doua luni. Fiecare pas l-am analizat si am gândit ca poate atitudinea mea fermă, in relația cu cei ce și-au calcat jurământul făcut la început de drum, a speriat-o, sau a ingrozit-o, motiv pentru care a plecat. In toate rugăciunile înălțate lui Dumnezeu, il rugam sa îmi arate unde am greșit, de ce a plecat si il imploram sa o ajute sa fie bine, fericita. Fără rezultate noi, situația se liniștise, am hotărât sa plec, sa ma întorc acolo unde părinții mei erau si vor rămâne in pământul romanesc, in amintirea semenilor si mai ales a mea.
Cu greu m-am rupt de ortaci, de locurile unde mi-am pierdut o parte din sufletul meu. Drumul spre casa a fost cumplit. Mereu priveam in urma, in speranța ca o revăd, ca cineva vine sa îmi dea o veste... Desi sunt așa cum eram si atunci, puternic, de neînduplecat, ferm, sufletul meu era stors de durere, de neînțelegere, de pierderea unui suflet drag, mult prea drag. S-au scurs din viața mea inca 65 de ani, părăsind această lume la 88 de ani. Toată aceasta perioada nu mi-a ieșit din suflet, acea ființă foarte draga, având mereu o greutate ce o simteam.
Am revenit in această lume cam peste 180 de ani in urma, dar surprinzător, mereu eram răscolit de o pereche de ochi, frumoși, superbi pe care ii mai văzusem, dar nu puteam realiza un adevăr. Întâmplător, am cunoscut in viață o persoană care in timp mi-a devenit una din persoanele apropiate, iar prietenia s-a prelungit foarte multi ani, până când a plecat in lumea celor fara de dor. Fiind vorba despre un profesor doctor in psihologie, i-am povestit visele mele, ce se repetau destul de des, obsedându-ma o privire, pe care o recunosc, dar fara a putea preciza de unde, a cui este. Având încredere totala in acea persoana, a carei nume nu este important, la propunerea de a face o regresie hipnotica, am acceptat fara teama sau sovaire.
Rezultatul comunicat a fost aproape identic cu tot ce se pare ca am trăit, cu sute de ani in urma. Cu mintea mult mai luminata, aveam sufletul împăcat ca "Fericire", a avut o viață frumoasa, dar despre care nu am mai aflat prea multe.
Am rămas mulțumit ca visul meu este de fapt, o aducere aminte, dintr-o altă viață, ceea ce am trăit cu mult in urma. Șocul uriaș pentru mine, dar in același timp o bucurie fara margini, a fost atunci când la o întrunire cu multi oameni, am simțit că îmi pierd echilibrul, revăzând acei ochi fara egal pentru mine...
Aceasta poveste, este un vis. Un vis trăit adevarat, de unul dintre "prietenii" mei, cel mai bun prieten al meu. Pentru a rămâne "doar un vis" , ii voi spune simplu, așa cum a fost totdeauna, "Neînfricatul"... Îmbătrânit de vreme, cu tâmplele "albe ca munții cărunți ai acestei tari", cu sufletul mereu in flăcările iubirii, ale durerii neîmpărtășite, cu ochii mereu plini de lacrimi nevăzute, dar trăite, lacrimi ale suferinței, ale mulțumirii unei revederi, ale bucuriei ca Ea este bine, are o viață a Ei, frumoasa, înconjurată de cei dragi.
El, bunul si apropiatul meu prieten, a hotărât sa plece, sa fie departe, departe de adevăr, departe de EA, care i-a marcat viața. S-a retras in "amintiri" lăsând un "biletel la despărțire" , in locul vorbelor ce pot deveni dureroase, generatoare de momente neplăcute.
M-a cuprins in brațe, strangandu-ma cu toată puterea, cu regretul despărțirii, cu lacrimile curgandu-i pe obraz, ca ploile copilăriilor noasrte, in care stăteam minute in sir, pentru a ne spala de păcate, cum spunea bunica, e drept, referindu-se la "marile păcate" care erau toate "boacănele" copilariei... Pe care le faceam din plin. A scos din buzunar un plic in care scrisese tot ce ar fi vrut sa ii spună Ei. Înainte de a se îndepărta de mine, mi-a spus : "prietene, totdeauna am fost atât de apropiati încât putem spune ca am avut același suflet. Plicul este deschis, pentru ca tu sa poți citi, apoi sa il sigilezi si sa il înmânezi după ce eu as fi plecat departe". Doar gândul acesta m-a înfiorat puțin. Am deschis după un timp "sufletul lui", câteva randuri : "Te-am intalnit când inca erai un copil si mi-ai cerut sa fiu eu tatăl tau, după ce părinții tai au fost uciși. Ți-am promis ca nu te voi părăsi niciodată. Așa am făcut. Cu fiecare zi, tu deveneai mai femeie. Nu ți-am spus asta niciodată, dar te doream doar pentru mine. Ai plecat, m-am consolat abia când am aflat ca ești bine. Nu aveam si nu am dreptul nici acum, sa îți întrerup cursul vieții, de aceea am hotărât sa plec, sa te las bucurandu-te de viață, chiar daca mereu ma voi gândi la Tine. Când ai început sa crești, iti mai spuneam ca intr-o zi ne vom găsi drumul, fiecare in altă direcție, pe drumul hărăzit de Dumnezeu. Credeam si speram ca si Tu simțeai pentru mine la fel si ... Totuși ai plecat. Așa ai simțit... așa ai făcut. Am plecat si eu pe un drum, dar cu gândul mereu la tine, sfâșiat de absenta ochilor tai, a sufletului tau, pentru totdeauna . Ai plecat sa nu te mai găsesc. Nu te-am mai găsit, dar așa cum știm că este o viață si intre vieți, mereu te aveam in gând, pana când am aflat ca ești bine. M-am liniștit pentru un moment, apoi ca un om responsabil, am inceput sa îmi pun întrebări ce au ramas fara răspuns... De ce ai plecat? De ce nu ai spus nimic ? Te-am supărat cu ceva? Cat sunt de vinovat ? Visam... Ma gândeam cum ar fi fost sa împărțim totul, de la cuvinte, frici, poveștile tale, ale mele, responsabilitatea copiilor, ce i-am fi avut împreună, bucuriile si necazurile, sărutările si mângâierile, noapte de noapte, pana când... Tu ai plecat, ai plecat sa îți fie bine, dar fara sa îmi spui un cuvânt... Doamne cat te-am căutat, cat am fugit din loc in loc, unde auzeam ca este o femeie frumoasa, cu ochii ca smaraldul... Erau mereu alti ochi, alți ochi... ai nimănui... N-am apucat sa fim împreună atât cat as fi vrut, sa ma satur de fericire. N-am apucat sa ma bucur de tine... N-am apucat un inceput, n-am apucat nimic... Tu nu ai ajuns sa ma cunosti , sa afli cum este sa fii iubită neconditionat, fără sa am timp sa te iubesc . Am înțeles, ca pentru a uita totul, trebuie sa plec de tot, sa nu mai vreau nimic... sa plec undeva, nu stiu unde, nu stiu când, nu stiu pana când si nu stiu, daca trebuie sa rămân... Poate ar fi trebuit sa o fac mai de mult. Nu stiu si nici daca ma mai întorc. Daca nu ma voi întoarce, sa nu uiți, candva, ne vom întâlni, acolo, sus, intr-o stea, ce poate deveni intr-o zi, steaua noastră sau, doar steaua Ta . Poate, daca intr-o zi ne vom intalni, si daca vrei, imi vei raspunde la întrebările mele...
Am înțeles ca trebuie sa pregătesc pentru iarna un cuptor, o soba pentru a nu pati ceva, sa nu raceasca, sa nu i se întâmple ceva neplacut.
De când, îngrozită de amenințările unei brute, de când m-ai îmbrățișat de parcă m-ai așteptat de-o viață intreaga am vrut să rămâi pentru totdeauna lângă mine. Am vrut sa stiu daca si tu simțeai la fel-ii auzeam gandurile.
Iarna a trecut greu, dar căldura din subteran, din sufletul meu, cred ca i-a alungat toate supărările, a înlocuit pierderile celor dragi, cu mici momente de liniște si "fericire", motiv pentru care am numit-o, (nu rebotezat-o): "Fericire ". Așa au trecut doi ani, ani in care, eram in același timp si responsabil, dar si răscolit de trăiri, pline de iubire . Creștea sub ochii mei, nu as fi vrut sa o pierd vreodată, dar viața de multe ori e prea crunta. Atunci mi-aș fi dorit sa fii mereu doar Tu si nimeni altcineva. Nu aș fi vrut sa pleci niciodata... A venit primăvara, a nu stiu câta primăvară, de când era lângă mine. O iubeam, dar in acelaș timp, îmi respectam promisiunea de a creste lângă mine, cel ce i-a înlocuit familia pierduta.
Crescuse "Fericire" si era din ce in ce mai frumoasa. Intr-o seara de primăvara, cu o ceață deasă, ma întorceam din pădure cu o legătură de lemne pentru foc, cand, aud un strigat de disperare, "Lasa-ma in pace". Era Ea... Pentru un moment, mi-am pierdut cumpătul. Am alergat, spre locul de unde a venit strigatul. Fericire, era speriată, fiind alergată de cel ce ii sfâșiase cămașa.
Am ajuns in fața lui si fără sa regret, i-am retezat gâtul. Atunci când am venit in munți, așa am jurat pe lama cuțitului, ca cel ce face ceva mult prea grav, talharie, viol, moare ucis de lama acelui cuțit. Am fost un om dur, respectând iubirea necondiționată, așa cum am moștenit de la părinții mei, omorâți in răzmeriță, de potera. Așa am fugit eu in munți. A trecut o luna si ceva după întâmplarea pe care am spus-o.
Intr-o dimineața, frumoasa, cu soare, așa cum proceda de fiecare data, "Fericire", a venit, m-a rugat sa o las sa coboare pana acolo, unde cândva a fost casa lor, sa vadă daca părinții ei au parte de cruce, promițând ca se întoarce pana la prânz.
Era destul de puternica, refăcută psihic, consolata ca pierderea celor dragi este ireversibila. Am privit in urma Ei, pana când am pierdut-o din campul vizual. Pranzul a sosit cu o neliniște accentuata. Nu ma puteam împăca cu starea aceea. Am refuzat sa mănânc, fără a ști ceva despre ea. Nu se mai întâmplase o situație asemănătoare si am plecat răscolind toată zona in speranța ca voi afla ceva. Nici o noutate. Am continuat sa o caut, dar tot fără rezultat, vreme de peste doua luni. Fiecare pas l-am analizat si am gândit ca poate atitudinea mea fermă, in relația cu cei ce și-au calcat jurământul făcut la început de drum, a speriat-o, sau a ingrozit-o, motiv pentru care a plecat. In toate rugăciunile înălțate lui Dumnezeu, il rugam sa îmi arate unde am greșit, de ce a plecat si il imploram sa o ajute sa fie bine, fericita. Fără rezultate noi, situația se liniștise, am hotărât sa plec, sa ma întorc acolo unde părinții mei erau si vor rămâne in pământul romanesc, in amintirea semenilor si mai ales a mea.
Cu greu m-am rupt de ortaci, de locurile unde mi-am pierdut o parte din sufletul meu. Drumul spre casa a fost cumplit. Mereu priveam in urma, in speranța ca o revăd, ca cineva vine sa îmi dea o veste... Desi sunt așa cum eram si atunci, puternic, de neînduplecat, ferm, sufletul meu era stors de durere, de neînțelegere, de pierderea unui suflet drag, mult prea drag. S-au scurs din viața mea inca 65 de ani, părăsind această lume la 88 de ani. Toată aceasta perioada nu mi-a ieșit din suflet, acea ființă foarte draga, având mereu o greutate ce o simteam.
Am revenit in această lume cam peste 180 de ani in urma, dar surprinzător, mereu eram răscolit de o pereche de ochi, frumoși, superbi pe care ii mai văzusem, dar nu puteam realiza un adevăr. Întâmplător, am cunoscut in viață o persoană care in timp mi-a devenit una din persoanele apropiate, iar prietenia s-a prelungit foarte multi ani, până când a plecat in lumea celor fara de dor. Fiind vorba despre un profesor doctor in psihologie, i-am povestit visele mele, ce se repetau destul de des, obsedându-ma o privire, pe care o recunosc, dar fara a putea preciza de unde, a cui este. Având încredere totala in acea persoana, a carei nume nu este important, la propunerea de a face o regresie hipnotica, am acceptat fara teama sau sovaire.
Rezultatul comunicat a fost aproape identic cu tot ce se pare ca am trăit, cu sute de ani in urma. Cu mintea mult mai luminata, aveam sufletul împăcat ca "Fericire", a avut o viață frumoasa, dar despre care nu am mai aflat prea multe.
Am rămas mulțumit ca visul meu este de fapt, o aducere aminte, dintr-o altă viață, ceea ce am trăit cu mult in urma. Șocul uriaș pentru mine, dar in același timp o bucurie fara margini, a fost atunci când la o întrunire cu multi oameni, am simțit că îmi pierd echilibrul, revăzând acei ochi fara egal pentru mine...
Aceasta poveste, este un vis. Un vis trăit adevarat, de unul dintre "prietenii" mei, cel mai bun prieten al meu. Pentru a rămâne "doar un vis" , ii voi spune simplu, așa cum a fost totdeauna, "Neînfricatul"... Îmbătrânit de vreme, cu tâmplele "albe ca munții cărunți ai acestei tari", cu sufletul mereu in flăcările iubirii, ale durerii neîmpărtășite, cu ochii mereu plini de lacrimi nevăzute, dar trăite, lacrimi ale suferinței, ale mulțumirii unei revederi, ale bucuriei ca Ea este bine, are o viață a Ei, frumoasa, înconjurată de cei dragi.
El, bunul si apropiatul meu prieten, a hotărât sa plece, sa fie departe, departe de adevăr, departe de EA, care i-a marcat viața. S-a retras in "amintiri" lăsând un "biletel la despărțire" , in locul vorbelor ce pot deveni dureroase, generatoare de momente neplăcute.
M-a cuprins in brațe, strangandu-ma cu toată puterea, cu regretul despărțirii, cu lacrimile curgandu-i pe obraz, ca ploile copilăriilor noasrte, in care stăteam minute in sir, pentru a ne spala de păcate, cum spunea bunica, e drept, referindu-se la "marile păcate" care erau toate "boacănele" copilariei... Pe care le faceam din plin. A scos din buzunar un plic in care scrisese tot ce ar fi vrut sa ii spună Ei. Înainte de a se îndepărta de mine, mi-a spus : "prietene, totdeauna am fost atât de apropiati încât putem spune ca am avut același suflet. Plicul este deschis, pentru ca tu sa poți citi, apoi sa il sigilezi si sa il înmânezi după ce eu as fi plecat departe". Doar gândul acesta m-a înfiorat puțin. Am deschis după un timp "sufletul lui", câteva randuri : "Te-am intalnit când inca erai un copil si mi-ai cerut sa fiu eu tatăl tau, după ce părinții tai au fost uciși. Ți-am promis ca nu te voi părăsi niciodată. Așa am făcut. Cu fiecare zi, tu deveneai mai femeie. Nu ți-am spus asta niciodată, dar te doream doar pentru mine. Ai plecat, m-am consolat abia când am aflat ca ești bine. Nu aveam si nu am dreptul nici acum, sa îți întrerup cursul vieții, de aceea am hotărât sa plec, sa te las bucurandu-te de viață, chiar daca mereu ma voi gândi la Tine. Când ai început sa crești, iti mai spuneam ca intr-o zi ne vom găsi drumul, fiecare in altă direcție, pe drumul hărăzit de Dumnezeu. Credeam si speram ca si Tu simțeai pentru mine la fel si ... Totuși ai plecat. Așa ai simțit... așa ai făcut. Am plecat si eu pe un drum, dar cu gândul mereu la tine, sfâșiat de absenta ochilor tai, a sufletului tau, pentru totdeauna . Ai plecat sa nu te mai găsesc. Nu te-am mai găsit, dar așa cum știm că este o viață si intre vieți, mereu te aveam in gând, pana când am aflat ca ești bine. M-am liniștit pentru un moment, apoi ca un om responsabil, am inceput sa îmi pun întrebări ce au ramas fara răspuns... De ce ai plecat? De ce nu ai spus nimic ? Te-am supărat cu ceva? Cat sunt de vinovat ? Visam... Ma gândeam cum ar fi fost sa împărțim totul, de la cuvinte, frici, poveștile tale, ale mele, responsabilitatea copiilor, ce i-am fi avut împreună, bucuriile si necazurile, sărutările si mângâierile, noapte de noapte, pana când... Tu ai plecat, ai plecat sa îți fie bine, dar fara sa îmi spui un cuvânt... Doamne cat te-am căutat, cat am fugit din loc in loc, unde auzeam ca este o femeie frumoasa, cu ochii ca smaraldul... Erau mereu alti ochi, alți ochi... ai nimănui... N-am apucat sa fim împreună atât cat as fi vrut, sa ma satur de fericire. N-am apucat sa ma bucur de tine... N-am apucat un inceput, n-am apucat nimic... Tu nu ai ajuns sa ma cunosti , sa afli cum este sa fii iubită neconditionat, fără sa am timp sa te iubesc . Am înțeles, ca pentru a uita totul, trebuie sa plec de tot, sa nu mai vreau nimic... sa plec undeva, nu stiu unde, nu stiu când, nu stiu pana când si nu stiu, daca trebuie sa rămân... Poate ar fi trebuit sa o fac mai de mult. Nu stiu si nici daca ma mai întorc. Daca nu ma voi întoarce, sa nu uiți, candva, ne vom întâlni, acolo, sus, intr-o stea, ce poate deveni intr-o zi, steaua noastră sau, doar steaua Ta . Poate, daca intr-o zi ne vom intalni, si daca vrei, imi vei raspunde la întrebările mele...
Drumul meu pe pământ s-a sfarsit aici. Un ultim ramas bun".
Aceasta este povestea unui prieten "de vis", pe care am scris-o din respect pentru EL si pentru iubirea lui, pentru EA, pentru lacrima neplansa de nimeni. Rar se întâmpla si doar sa auzi asemenea povesti, dar sa le si trăiești. Mereu ma gândesc, cum as fi procedat eu, intr-o situație similara. Unii au noroc si nu il prețuiesc, in timp ce alții rămân fideli unei iubiri ...
Va doresc tuturor, sa vă bucurați de Pace, Lumina, Liniște in suflet, Iubire necondiționată si fără sfarsit.
Va îmbrățișez cu toată dragostea, prețuirea, prietenia si marele Dor.
Mereu același vechi si nou prieten, ... Petre.
Va îmbrățișez cu toată dragostea, prețuirea, prietenia si marele Dor.
Mereu același vechi si nou prieten, ... Petre.
.articol de Petru Hinda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu