Lumina
Sfântă
Vânturi albe, vânturi noi se dezleagă, din crucea
anotimpurilor, şi se rostogolesc peste obrazul zării.
E primăvară iar şi aripi proaspete leagănă ornicul vremii
deasupra speranţelor noastre. Muguri cruzi, muguri calzi înţeapă aerul de
April. Cu sufletul hoinărind prin livezile năpădite de flori şi parfumuri
de-nceput, n-ai cum să te laşi doborât de melancolii păguboase, resemnare,
disperare sau apatie. E primăvară iar şi căutăm din nou drumul speranţei!
De mai bine de două mii de ani, sărbătoarea Învierii se
aşteaptă împodobită de mâinile curate ale celor care o văd ca pe o speranţă a
renaşterii şi înălţării spre o altă Lumină. Religia, dar, mai ales,
creştinismul, este un mod de viaţă – un fel de-a fi în Univers, un fel de-a
vedea Natura şi pe aproapele tău; ea dă sens şi profunzime existenţei, oferă
nesperate şi înviorătoare răspunsuri. Dintotdeauna, la români, Paştele a
semnificat sărbătoarea Învierii, dar a fost şi metafora mirifică a descătuşării
de moarte. Sfânta taină a Învierii devine însemnul – cu aură divină-,
triumfului unui adevăr de credinţă, de existenţă umană. Paştele rămâne, pentru
că a fost şi va fi, sărbătoarea de suflet a românilor ortodocşi, rămâne
simbolul sfânt al descătuşării şi al credinţei în mai Bine şi mai Frumos.
Reperele nerătăcitoare ale spiritualităţii creştin-ortodoxe nu
se constituie în dovezi evidente ale existenţei lui Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu nu stă sub semnul “dovezilor”. Pentru acela care crede în Dumnezeu şi
în Sfânta Lumină (de la Ierusalim) este un semn al faptului că Cel de Sus nu
stă departe de noi, ci ne veghează şi ne poartă de grijă atâta vreme cât nu ne
rupem de Adevăr. “(…) Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi
iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea”. (1 Corinteni 13,)
În lumea de astăzi, uşor se poate sesiza o greşită
“ierarhizare” sufletească. Au fost date uitării iubirea aproapelui, cinstea,
sinceritatea, dragostea curată (fără meschinării şi interese ascunse),
respectul faţă de părinţi; lumea a uitat cinstirea înaintaşilor şi smerenia în
faţa icoanei sfinte.
Sărbătoarea Învierii este încărcată de semnificaţii, dă omului
încredere şi speranţă: încă nu suntem singuri şi neocrotiţi în faţa sorţii.
Speranţa şi viaţa nu se termină aici, existenţa spiritului este veşnică.
Sărbătoarea Învierii are darul de-a sădi şi de-a (re)deştepta în fiecare dintre
noi Iubirea, Cinstea, Adevărul, Binele, Iertarea. Nimic din ceea ce are frumos
şi înălţător omenescul nu-i este străin credinţei.
Jertfa de sine a Mântuitorului este cea mai înaltă şi mai
emoţionantă pildă din câte se pot oferi omului. Exemplaritatea absolută:
ispăşind prin Sine, Mântuitorul ispăşeşte pentru om şi în locul omului.
Ridicându-se pe cruce, Hristos se ridică în noi, jertfa Lui este preţul
credinţei noastre, iar Învierea Lui este leagănul etern al speranţei omeneşti
într-o altfel de lume, mai bună şi mai drept aşezată. Respectând legile
universale, rămânem în acord cu Natura din care facem parte. Să luăm exemplul
ei! Să vedem în explozia de viaţă şi de puritate a Naturii, în bucuria şi
frenezia de viaţă pe care Domnul le dăruieşte – în aceste clipe -, tuturor
vieţuitoarelor, calea izbăvirii noastre, şansa unică de-a deveni ori redeveni
Oameni.
La sărbătoarea Învierii, când Lumina Sfântă biruieşte
întunericul, sufletul îşi află din nou nădejdea că dincolo de viaţă este VIAŢĂ.
Să luăm, dară, Lumină!
Sursa:http://webcultura.ro/lumina-sfanta/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu